Recomandări 
Destinul lui Mateiu I. Caragiale este unic în literatura română. Nu prin notorietate, nu prin dimensiunea operei, nu prin influenţa exercitată asupra contemporanilor, ci prin biografia sa structurată pe o ciudată combinaţie de frustrare familială şi socială, de autoiluzionare şi de impostură. Ele puteau conduce la configurarea unui personaj detestabil, rămas în conştiinţa publică doar ca fiu al lui Ion Luca Caragiale. Or iată că, asociată unui talent literar ieşit din comun, combinaţia aceasta, dificil de acceptat în planul bunului simţ comun, a declanşat procesul de maturizare artistică a unui scriitor care a produs o operă de dimensiuni reduse, dar de o stranie şi nepieritoare frumuseţe.
Mateiu I. Caragiale s-a născut la Bucureşti la 25 martie 1885, ca fiu al lui Ion Luca Caragiale (33 de ani) şi al Mariei Constantinescu (21 de ani). Amândoi părinţii sunt înregistraţi în Oficiul Stării Civile drept "rentieri".
Relaţia lui Ion Luca Caragiale cu tânăra Maria Constantinescu nu depăşeşte anul 1889, când Ion Luca se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, iar copilul Mateiu este luat în noua familie. Tatăl său voia să se ocupe îndeaproape de educaţia şi de viitorul primului său fiu şi o va face cu consecvenţă până în ajunul morţii sale, survenite la 9 iunie 1912.
Viaţa lui Mateiu I. Caragiale între 1889 şi 1912 va fi marcată de apariţia unei aversiuni ireconciliabile faţă de tatăl său. Va fi fost această aversiune rezultatul unui malentendu apărut în copilărie, după naşterea celorlalţi doi copii ai dramaturgului, Luca (1893) şi Ecaterina (1894), când Mateiu va fi avut impresia că este mai puţin iubit?
Oricum ar fi fost, copilul şi, în curând, adolescentul Mateiu începe să se distanţeze de influenţa paternă. S-ar zice că încearcă să-şi construiască o identitate prin opoziţie, mai ales după ce, la Colegiul Sf. Gheorghe, unde studiază până în 1902, directorul Anghel Demetrescu îi trezeşte pasiunea pentru heraldică. Pasiunea aceasta devine mai întâi interes pentru aristocraţie, ca elită socială, şi apoi obsesie de a face parte din ea pe imaginare temeiuri genealogice.
O asemenea obsesie, nejustificată de nimic, era în contrast cu plebeianismul simulat al tatălui său, care le arăta amicilor capul lui Mateiu şi le spunea: "Uite, a rămas aici urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri." Ca atare, Mateiu nu va urma drumurile pe care-l împinge tatăl său şi-şi va abandona studiile de drept - în Germania, mai întâi, şi apoi şi în România. Iar despre relaţiile sale încordate cu Ion Luca va scrie mai mult decât străveziu în romanul Craii de Curtea-Veche.
Aversiunea aceasta totală nu-l împiedică totuşi să se folosească de influenţa literară a tatălui. Mai cu seamă graţie influenţei respective debutează ca poet Mateiu I. Caragiale, în aprilie 1912, în revista Viaţa Românească din Iaşi, cu un grupaj de 13 poezii. Ion Luca se stinge de un atac de cord, două luni mai târziu, la câteva zile după ce poetul Panait Cerna îl felicitase pentru poeziile fiului său.
Dar nu poezia avea să fie "calea regală" în literatură a lui Mateiu. Începuse mai demult să lucreze la romanul Craii de Curtea-Veche (din 1910) şi la povestirea Remember (din 1911).
După moartea lui Ion Luca Caragiale, viaţa lui Mateiu este din ce în ce mai dominată de autoiluzionările sale aristocratice. Ocupă intermitent posturi administrative, care nu sunt însă la înălţimea ambiţiilor sale (el voia să intre în diplomaţie) şi-şi continuă preocupările de heraldică, în paralel cu munca de cizelare a manuscriselor.
Dar în 1923 pare să triumfe. Prin căsătorie cu Marica Sion, cu 25 de ani mai în vârstă, el intră într-o familie boierească şi devine proprietarul unei mici moşii din Ilfov, la al cărei conac ridică, cinci ani mai târziu, un steag nobiliar cu deviza cave, age, tace (fereşte-te, acţionează, taci).
Se inaugurează, prin căsătorie, o perioadă fructuoasă şi din punct de vedere literar. În 1924, îi apare povestirea Remember la editura Cultura Naţională şi apoi, în 1929, la Cartea Românească, romanul Craii de Curtea-Veche.
Craii de Curtea-Veche este o lucrare emblematică a literaturii române, comparată de mulţi cu Ghepardul romancierului italian Giusseppe Tomasi di Lampedusa. Evocând societatea românească şi Bucureştiul din primele decenii ale secolului trecut, romanul este scris într-o limbă fastuoasă, de o bogăţie şi de o varietate stilistică extraordinare, care fac din el una dintre cele mai expresive scrieri din întreaga literatură română.
Mateiu I. Caragiale moare în 1936, după ce publicase mai multe fragmente dintr-un roman poliţist, Sub pecetea tainei. Timbrul stilistic e acelaşi, iar romanul este relatarea unor enigme nerezolvate din Bucureştiul de la 1900.