Libraria Pagini Romanesti

În discuţiile cu iz critic despre insuficien­ţele culturii române, una dintre trăsăturile ne­gative recurente semnalate este slăbiciunea gândirii filozofice naţionale. Cultura română ar fi lipsită de gânditori originali de anvergu­ră, iar filozofia românească ar fi constituită mai ales din comentatori şi epigoni ai marilor curente filozofice occidentale.

Cu Mihai Şora, ne aflăm în prezenţa unei personalităţi care, prin filozofia sa, contrazice această judecată devenită un clişeu comod de autodenigrare fatalistă.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916 în satul Ianova, judeţul Timiş. A urmat Facul­tatea de filozofie la Univer­sitatea din Bucu­reşti, unde a fost un student deosebit de apreciat de profesorii săi Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, precum şi de Mircea Eliade, asistentul lui Nae Ionescu. Ca atare, la 23 de ani, în preajma izbucnirii războiului, a primit o bursă din partea guvernului francez şi a plecat la Paris, pentru pregătirea tezei La notion de grâce chez Pascal, sub conducerea lui Jean Laporte. Aici l-a apucat războiul, pe care Şora, loial Franţei, l-a trăit ca participant activ la Rezistenţa franceză sub guvernul colabora­ţionist de la Vichy.

După război, Mihai Şora a aderat la Parti­dul Comunist Francez. "Virarea mea spre stânga s-a făcut după ce îndurasem în Franţa regimul de ocupaţie nazist. A fost o adeziune de tip reactiv", va explica el, zeci de ani mai târziu. Au contribuit la această înregimentare şi iluziile răspândite în Occident, imediat după război, potrivit cărora în Rusia sufla un aer proaspăt de libertate, ca urmare a experienţei tragice a războiului. Se credea că regimul sta­linist a renunţat definitiv la represiune şi că Rusia se va reintegra treptat în lumea demo­crată.

În 1947, soţia lui Mihai Şora vizitează România şi revine în Franţa. E de presupus că impresiile sale nu au fost suficient de negative, de vreme ce Mihai Şora a plecat şi el în România să-şi viziteze familia, în 1948. Publicase între timp la Gallimard, în limba franceză, prima sa carte: Du dialogue intérieur. Fragments d'une anthropologie métaphysique.

Sejurul său în România a coincis însă cu închiderea graniţelor, astfel că Şora nu a mai putut reveni în Franţa. Nu a fost persecutat şi trimis în închi­soare, ca mulţi dintre colegii săi de generaţie, întrucât el nu făcuse politică mi­litantă în România de dinainte de război. Mai mult chiar, el venea ca membru al celui mai influent partid comunist din Europa oc­ci­dentală. Drept care, Mihai Şora, în pofida faptului că nu a mai scris nimic zeci de ani, sustră­gându-se cu abilitate presiunilor exercitate asupra sa, a avut acces la diferite funcţii administrative şi editoriale. Astfel, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), în calitate de coordonator, el a transformat Biblioteca pentru toţi într-o colecţie extrem de populară, datorită valorii literaturii universale şi româneşti publicate în ea.

Din această perioadă datează şi desprin­derea sa totală de doctrina comunistă, motiv pentru care, prin anii ‘80, este supravegheat îndeaproape şi continuu de Securitate. Nu a vrut să părăsească ţara şi a ales rezistenţa, prin integritate şi rectitudine inte­­l­ec­tuală, într-un context constrângător, în care celor mai mulţi oameni de cultură compromisul nu le mai pă­rea o slăbiciune, ci doar o firească atitudine de adaptare la realitate.

Drept urmare, i s-a interzis să mai publice ceva sub numele său. Presiunile s-au intensificat în 1989, când, alături de alţi şase intelectuali, Mihai Şora a protestat public împotriva persecuţi­i­lor la care era supus Mircea Dinescu.

După 1989, Mihai Şora a fost timp de câ­teva luni ministru al Educaţiei, timp în care a reintrodus în programa şcolară limbile cla­si­­ce şi religia. S-a implicat în funcţionarea Gru­pu­lui de Dialog Social, a Alianţei Civice şi a Partidului Alianţei Civice, la programul căruia a adus contribuţii doctrinare importante.

În zilele noastre, alături de Neagu Djuvara, Mihai Şora este unul dintre patriarhii culturii române. În 2005, el a obţinut Premiul Naţional pentru Literatură. Cât despre cărţile sale, două dintre ele se cuvin în mod deo­sebit menţionate. Prima este cartea de debut, publicată la Gallimard şi reeditată în limba română în 2006, Despre dialogul interior, iar cealaltă este Eu & tu & el & ea, scris în 1987-1988, care a circulat iniţial în manuscris, confiden­ţial, printre prieteni, în 60 de exemplare. Edi­tată în 1990 şi 2006, cartea este o aprofundare a reflecţiei din volumele anterioare Sarea pământului (1978) şi A fi, a face, a avea (1985), în direcţia politicului şi a relaţiilor sociale subsecvente.