Recomandări 
Şerban Foarţă şi-ar putea adăuga la numele său nu doar eticheta de poet, ci şi pe cele de eseist, traducător şi chiar de prozator şi dramaturg. Aceasta întrucât printre scrierile sale se numără, în afară de 35 de volume de poezii, şi 7 volume de eseuri, 16 volume de traduceri, 3 lucrări dramatice şi un volum de proză. Iată deci o operă amplă, variată, aflată permanent în atenţia criticii literare, care i-a consacrat sute de analize şi comentarii.
Şerban Foarţă s-a născut la 8 iulie 1942 la Turnu Severin, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Nicolae Foarţă, era medic, bun cunoscător şi iubitor de poezie latină, iar mama - Yvonne, născută Burger - profesoară de muzică şi o excelentă povestitoare.
După studii liceale în oraşul natal, viitorul poet şi-a continuat studiile la Universitatea din Timişoara, ca student la Facultatea de filologie, între 1960 şi 1965, la secţia româno-germană. Aici a obţinut şi doctoratul în 1978, cu o teză despre poezia lui Ion Barbu.
În timpul studenţiei, a publicat în revista Scrisul bănăţean numeroase articole de critică literară şi, de asemenea, în colaborare cu Andrei Ujică, texte pentru cântecele interpretate de celebrul grup de muzică rock Phoenix. Textele acestea, strânse în volum, au fost publicate în 1976 la editura Litera şi au reprezentat debutul editorial de mare succes al lui Şerban Foarţă.
Mult mai târziu, Şerban Foarţă va descrie colaborarea sa cu Andrei Ujică astfel: "A venit la mine într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem un text pentru băieţii de la Phoenix. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi cel mult fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz Andrei... care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (dintr-un caiet de aritmetică, pesemne), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplem cu nişte cuvinte..." (în Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, p. 1094).
Spre deosebire de alţi colegi de generaţie, Şerban Foarţă a avut o carieră aproape exclusiv literară. Critic literar, la început, apoi poet, totdeauna liber-profesionist înainte de 1989 (în afara câtorva luni în tinereţe, când a fost referent literar la Teatrul Naţional din Timişoara şi corector la revista Orizont), împărţindu-şi timpul între masa de scris şi hobby-urile sale - pictura şi pianul - Şerban Foarţă a ocupat unele funcţii importante doar cu începere din 1990. A fost, timp de un an, director al Teatrului Naţional din Timişoara, iar din 1992 până în 2005 (anul pensionării), profesor la Universitatea de Vest (din Timişoara), la Facultatea de litere, secţia Jurnalism.
S-a spus despre Şerban Foarţă că este ultimul mare poet manierist din literatura română. Pe urma sau în spiritul mişcării post-moderne, Şerban Foarţă practică într-adevăr o artă a remake-ului, a replicilor date unor mari voci din literatura română şi universală. În versurile lui, aidoma celor ale lui Mircea Cărtărăscu din Levantul, pot fi recunoscute motive şi sonorităţi (produse cu bună ştiinţă şi cu un umor cu totul particular) din Anton Pann, Mihai Eminescu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Leonid Dimov, Ion Pillat, François Villon şi chiar din Ion Luca Caragiale, căruia poetul îi preia parţial numele pentru volumul său Caragialeta, din 1998. Iată, de exemplu, "monologul" Vetei din O noapte furtunoasă: "Eu te crezusem mai deştept,/ Dar însă eu sunt proastă/ Că mi se bate ochiul drept,/ Chiriac, şi-n noaptea asta,// Pentru 'mneata, care ţi-am zis/ Că doar de gura Ziţii/ M-am dus la Iunion, ca-n vis/ Privind la eschibiţii".
Umorul acesta surâzător - lipsit de maliţie, dar cu un plus de subtilitate şi încărcat chiar cu o notă de duioşie - distinge două dintre cele mai recente scrieri ale lui Şerban Foarţă. Mai întâi, Cucul din ceas şi Pasărea Măiastră (2007) - poem ludic fermecător, în maniera lui Gellu Naum din Cartea cu Apollodor - şi, apoi, Mic tratat de pisicologie (2008) - despre pisici celebre, ca Pisica din Cheshire (a lui Lewis Caroll), Motanul încălţat (al lui Charles Perrault), Motanul Murr (al lui E.T.A. Hoffman), pisica de la curtea imperială a Japoniei etc. Alături de ele, cititorul întâlneşte şi alte pisici, evocate, descrise, iubite şi admirate de Charles Baudelaire, Guillaume Appollinaire, Paul Verlaine, Aldus Huxley sau de românii Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru şi, desigur, Şerban Foarţă.