Libraria Pagini Romanesti

Mărturiile scriitorilor despre începuturile lor literare sunt, de obicei, interesante. Nevoia de a scrie le-a fost stimulată fie de o experienţă sentimentală, fie de încurajarea venită din partea unui profesor sau a unui prieten, de vreo impresie puternică, de o dramă persona­lă, de emulaţia produsă de succesul literar al altora şi aşa mai departe - lista e departe de a fi completă.

Prin japonezul Haruki Murakami ne întâl­nim cu un autor al cărui destin literar s-a declanşat datorită unui meci de baseball, ur­mă­rit în 1978. O fază din meciul acesta i-ar fi dat ideea să se apuce de scris, iar imbol­dul a condus la producerea primului său roman, Ascultă cântecul vântului!, care avea să facă parte dintr-o trilogie.

Haruki Murakami s-a născut la 12 ianua­rie 1949, la Kyoto, într-o familie în care am­bii părinţi erau profesori de literatură japone­ză. A avut, se pare, o copilărie marcată de solitudine şi, după cum va declara mai târziu într-un interviu, "adora pisicile". În adoles­cenţa timpurie, pe la 13-14 ani, a început să fie pasio­nat mai întâi de literatura europeană (lecturi din Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Balzac, Flaubert, Dickens, Stendhal) şi apoi de cultura pop şi de literatura americană (Raymond Chandler, Scott Fitzgerald, Truman Capote). A găsit în autorii occidentali o lume şi un fel de a scrie literatură care l-au fascinat şi pe care nu le putea găsi în literatura japoneză.

Urmează studii de artă dramatică, secţia cinema, la Universitatea Waseda, cu dorinţa de a deveni scenarist. Descoperă însă că nu este atras de scrierea scenariilor de film, iar dezinteresul acesta el îl pune pe seama lipsei de talent literar. Se căsătoreşte, deschide un bar şi, după cum va spune mai târziu, timp de opt ani nu va scrie altceva decât liste de meniuri.

Urmează reve­laţia sa din 1978 şi, după publicarea primului roman, va scrie alte romane, care, împreună cu nuvelele publicate în diverse reviste (şi strânse apoi în volum), precum şi cu traduce­rile nume­roase din scriitorii săi americani preferaţi, îi vor aduce o reputaţie literară notabilă. Părăseşte Japonia spre a locui în Europa (Italia şi Grecia). În 1987, publică romanul Pădurea norvegiană, un best seller vândut în Japonia în peste 2 milioane de exemplare, astfel că notorietatea lui se transformă în celebritate.

Pădurea norvegiană este un roman subtil, în care un cântec cu acelaşi nume din repertoriul grupului Beatles are asupra personajului principal efectul madelenei proustiene din În căutarea timpului pierdut: îi readuce în con­ştiinţă trecutul uitat. Romanul este reveria acestui personaj, care plonjează în trecutul său îndepărtat şi evocă întâmplări ce i-au marcat viaţa în urmă cu mulţi ani.

Haruki Murakami nu rămâne mult timp în Europa. În 1991, pleacă în Statele Unite, unde predă câtva timp literatura japoneză la Uni­ver­­sitatea din Princeton.

Se întoarce însă în Japonia în 1995, în urma a două evenimente dramatice care l-au impresionat profund: cutremurul devastator de la Kobe şi atentatul terorist cu gaz sarin în metroul din Tokyo, comis de secta Aum Shinrikyo. Va evoca ambele evenimente în nuvele şi într-o lucrare documentară, Underground.

După 2000, Murakami continuă să scrie romane foarte bine primite de critică şi de public. Primul dintre ele este Kafka pe malul mării (2002), un roman iniţiatic profund: istoria unui cuplu format dintr-un adolescent de 15 ani, Kafka Tamura, şi a unui bătrân vagabond, Nakata; ple­caţi din Tokyo, fiecare din motive diferite, ei rătăcesc împreună şi, aidoma personajelor din vechile romane picareşti, îşi precizează ca­racterul şi identitatea prin mulţimea întâm­plă­rilor prin care trec şi prin confruntarea cu oa­menii pe care-i cunosc de-a lungul călătoriei.

Al doilea roman foarte important este În noapte (2004), un roman de atmosferă, despre un Tokyo nocturn, în care cititorul află istoriile mai multor personaje tulburătoare, stranii, cu destine ce se întrepătrund şi se condiţio­nează pe căi ocolite şi insesizabile.

Romanele şi nuvelele lui Murakami au fost traduse în peste 30 de limbi. Dar şi în cazul lui se verifică adevă­rul adagiului că nimeni nu e profet în ţara lui - cel puţin în lumea literară. Întrebat ce fel de relaţii între­ţine cu confraţii japonezi, scriitorul spunea: "N-am niciun fel relaţii cu ei. Ba chiar sunt oaia neagră a lumii literare nipone. Ei îmi repro­şea­­ză stilul, prea dife­rit de canoa­nele clasice. Am părăsit Japonia tocmai pentru asta, ca să fiu eu însumi. Sunt japonez, scriu în limba japoneză, iar romanele mele se desfăşoară cel mai adesea în această ţară. Dar rămân un individ. Nu sunt nici occidentalizat, nici tradiţionalist; doar un om liber".